Ameţeala şi vertijul (18.03.2014)

Azi voi posta mai puţin ca de obicei din motive de sănătate… Aşa că voi finaliza vertijul fără a trece mai departe, aşa cum ar fi trebuit…

Tratamentul în vertijul acut constă în repaus la pat și administrare de medicamente supresoare vestibulare, ca antihistaminicele, anticolinergicele cu acțiune centrală sau tranchilizante cu efecte GABA-ergice (diazepam). Dacă vertijul persistă mai multe zile, cei mai mulţi specialişti sugerează mobilizarea, într-o încercare de a induce mecanismele compensatorii centrale, în ciuda disconfortului pe termen scurt al pacientului. Vertijul cronic de origine labirintică poate fi tratat de un program sistematizat de exerciţii pentru a facilita compensarea.

Măsurile profilactice pentru prevenirea vertijului recurent au o eficacitate variabilă, boala Meniere poate răspunde  la o dietă desodată, etc.. Antihistaminicele sunt utilizate frecvent. În plus există o diversitate de proceduri chirurgicale ale urechii interne pentru toate formele de vertij cronic refractar sau recurent, dar acestea sunt rareori necesare.

Uşor clasificabile ca vertij există şi „alte tipuri de senzaţii la nivelul capului”. Această exprimare este folosită în principal în scopul unei clasificări iniţiale, pentru a descrie ameţeli care nu sunt nici leşinuri, nici vertij. Ischemia cefalică sau disfuncţia vestibulară pot avea o intensitate suficient de redusă pentru ca simptomatologia obişnuită să nu fie identificată cu precizie. De exemplu, o scădere uşoară a tensiunii arteriale sau un dezechilibru vestibular uşor pot cauza senzaţii diferite de la leşinul distinct la vertij, dar care poate fi identificat exact în cursul tehnicilor testelor de provocare. Alte cauze de ameţeală din această categorie sunt sindromul de hiperventilaţie, hipoglicemia şi simptomele somatice ale unei depresii clinice (aceşti pacienţi fiind necesar să aibă examene neurologice şi teste funcţionale vestibulare în limite normale).

Există şi corelaţii cu tulburări ale mersului. Unele persoane cu tulburări ale mersului acuză ameţeală, în ciuda absenţei vertijului sau altor senzaţii cefalice anormale. Cauzele cuprind neuropatia periferică, mielopatia, spasticitatea, rigiditatea parkinsoniană şi ataxia cerebeloasă. În acest context, termenul de ameţeală este utilizat pentru a descrie o mobilitate afectată. Poate exista o uşoară instabilitate asociată, în special în cazul  afectării senzaţiilor de la nivelul membrelor inferioare sau tulburărilor de vedere, aceasta fiind cunoscută ca ameţeală prin defecte senzoriale multiple şi apare la persoane în vârstă care se plâng de ameţeli doar în timpul mersului. Un simţ al poziţiei diminuat (secundar neuropatiei sau mielopatii) şi o vedere diminuată (cataractă sau degenerare retiniană) duc la o suprautilizare a aparatului vestibular, aflat în uzură. Un termen mai puţin precis, dar uneori liniştitor, este cel de „dezechilibru benign al vârstnicului”.

Şi, pentru a finaliza, cel mai important mijloc de diagnostic este o anamneză atentă, focalizată asupra înţelesului pe care îl atribuie pacientul termenului de „ameţeală” (suplimentar în efortul de a stabili dacă este o slăbiciune, dacă este o senzaţie de învârtire, etc.). dacă una din acestea este confirmată şi examinarea neurologică este normală, se trece la realizarea investigaţiilor adecvate pentru multiplele etiologii ale ischemiei cefalice sau disfuncţiei vestibulare. Când termenul de ameţeală este neclar, testele de provocare pot fi utile, teste de cabinet care simulează fie ischemia cefalică, fie disfuncţia vestibulară. Ischemia cefalică este evidentă dacă ameţeala este dublată în timpul hipotensiunii ortostatice. Alte teste suplimentare de provocare cuprind manevra Valsalva, care scade luxul sanguin cerebral şi ar trebui să reproducă simptomele ischemice.

Testul de provocare cel mai simplu pentru disfuncţiile vestibulare este rotaţia rapidă şi întreruperea bruscă a mişcării într-un scaun rotativ. Aceasta produce întotdeauna vertij, pe care pacienţii îl pot compara cu ameţeala lor simptomatică. Vertijul indus intens poate fi diferit de simptomele spontane, dar la scurt timp după remisiunea vertijului poate apărea o senzaţie de instabilitate care poate fi identificată ca „ameţeală proprie”. Când aceasta se întâmplă, pacientul cu ameţeală diagnosticat iniţial ca suferind de „senzaţii cefalice diverse”, este acum corect diagnosticat ca prezentând vertij uşor secundar unei vestibulopatii. Pacienţii cu simptome de vertij poziţional trebuie testaţi adecvat, testarea poziţională fiind mai sensibilă, cu ochelari speciali care împiedică fixaţia vizuală (lentile Frenzel). Un test de provocare final, care necesită utilizarea lentilelor Frenzel, constă în scuturarea viguroasă a capului în plan orizontal pentru aproximativ 10 secunde. Dacă la oprirea mişcării apare nistagmusul, chiar în absenţa vertijului, este demonstrată disfuncţia vestibulară. manevra poate fi repetată ulterior în planul vertical. dacă testele de provocare stabilesc ameţeala ca fiind un simptom vestibular, se trece la evaluarea descrisă anterior a vertijului vestibular.

Hiperventilaţia este cauza ameţelii la mulţi indivizi anxioşi, paresteziile la nivelul mâinii şi feţei putând fi absente. Hiperventilaţia forţată pentru 1 minut este indicată la pacienţii cu ameţeală neexplicată şi examene neurologice normale. Similar, simptomele depresive (asupra cărora pacienţii insistă ca fiind „secundare” ameţelilor) trebuie să alerteze examinatorul asupra unei depresii clinice ca şi cauză, mai degrabă decât ca efect, al ameţelilor.

Bolile SNC pot produce senzaţii de ameţeală de toate tipurile. În consecinţă, o examinare neurologică este întotdeauna necesară, chiar dacă anamneza sau testele de provocare sugerează o etiologie cardiacă, periferică vestibulară sau psihogenă. Orice anomalie a examenului neurologic trebuie să grăbească investigaţiile neurodiagnostice adecvate.

Pasul următor al posturilor mele va fi reprezentat de slăbiciunea musculară, mişcările anormale şi dezechilibrul (care nu este similar cu ameţeala sau vertijul), împreună cu spasmele, crampele şi slăbiciunea musculară episodică, ce le voi grupa sub denumirea de disfuncţii somatice (toate acestea sub „lupa” tulburărilor sistemului nervos).

Sănătate, că-i mai bună decât toate… Dacă va vrea Bunul Dumnezeu să postez tot ceea ce mi-am propus legat de Noua Medicină veţi vedea cu toţii că sănătatea este acelaşi lucru cu liniştea sufletească, fericirea interioară, capacitatea de înţelegere a noastră faţă de noi şi cei din jur, faţă de tot ceea ce ne înconjoară, implicit capacitatea de a da şi primi dragoste şi recunoştinţă.